Autor: Gabriela22
Datum: 24.01.05 23:42
24 Ianuarie - Ziua Unirii principatelor Romäne!
Cine se mai gindeste la o astfel de aniversare aici prin cele sträinätäturi?... nimeni 
Am gäsit in internet citeva päginute despre acest eveniment istoric din viata Romäniei de dupä 1848:
Prin sita vremii ( II ) - Mari emotii
Mari emotii
Cu cateva zile in urma, am sarbatorit ziua Unirii si mi-am amintit de cea mai emotionanta sarbatorire a acestei zile. La 24 Ianuarie 1959 era centenarul Unirii. Atunci tara noastra era dominata de marea “prietena”, URSS. Dupa 23 august 1944, treptat, ni s-au interzis manifestarile patriotice. Dragostea pentru tara noastra era considerata nationalism sovin. Erau cu desavarsire interzise cantecele patriotice: ”Tricolorul”, “Pe-al nostru steag”, “Desteapta-te romane”, “Hora Unirii”, “Imnul Eroilor”, “Ardealul” si multe altele, sa nu mai zicem de acele cantece despre rege sau cele ale legionarilor, caci acestea insemnau inchisoarea pe viata sau chiar moartea.
Era vremea cand URSS era “mai presus” in toate. Mi-amintesc ca se ajungea de multe ori la aberatii. Cadrele didactice trebuia sa faca “actualizarea” la lectii cu orice prilej, chiar fortand nota. Daca, spre exemplu, se vorbea despre morcov si le aratai elevilor un desen, trebuia neaparat sa adaugi: ”Sa stiti, copii, ca in URSS morcovii sunt si mai mari”. “Tatuca” Stalin pusese mare stapanire pe tara noastra. O dorea integrata tarii lui, cam asa cum s-au petrecut evenimentele cu Basarabia si nordul Bucovinei. Stalin murise de cativa ani, dar stransoarea comunismului inca o simteam la fel de dureros.
In aceasta zi de 24 Ianuarie eram la Cluj si stateam in casa cu copilul meu nou nascut. Locuiam langa aeroportul Someseni, sotul fiind pilot. Am simtit ca pe afara se petrece ceva neobisnuit, dar nu am putut sa deslusesc ce-i. Aveam prea putini vecini, iar sotul era plecat la parintii lui in Oradea, asa ca nu aveam pe cine sa intreb despre ce se intampla. Pe la amiaza, a venit o vecina. “ Stiti ce se intampla in centrul Clujului? Minune mare!” “Ce-i?” am intrebat-o eu cu inima cat un purice, dar si cu gandul la acel mult asteptat “vin americanii”. ”Minune mare! minune mare! S-au adunat mii de oameni in centrul Clujului si de dimineata canta si joaca Hora Unirii!” Nu ma puteam dezmetici. Simteam ca ma sugruma emotia. Cum, adica, vine asta? Nu cu mult inainte, un bun prieten, imi povestise in mare taina, patimirile lui prin beciurile securitatii pentru ca a cantat la un pahar de vin “Tricolorul”. Eram inca zguduita de relatarile lui si acum sa aud ca oamenii canta si joaca Hora Unirii!? Era un amestec nedeslusit de puternice emotii. Era o explozie de bucurie, dar era si mare ingrijorarea pentru posibile represiuni.
Nu am putut sa merg sa vad si sa traiesc la fata locului aceasta zi de neuitat. Nu aveam pe cine lasa copilul. M-am framantat toata ziua ca leul in cusca. La radio nu se transmitea nimic despre aceasta sarbatoare. Probabil ca autoritatile nu voiau sa ii irite pe rusi. Apoi tot mai des ajungeau la mine vesti din centul orasului. Vecinii si prietenii veneau la mine ca sa imi impartaseasca marea bucurie. Ei imi povesteau, despre marea masa de oameni, despre veselia cu care cantau si jucau, ca se mai duceau pe rand pe acasa, mancau se mai incalzeau, de bucurie mai luau cate o palincuta si, ca trasi de ata, se intorceau la hora cea mare din centru sau la altele mai mici de pe margine. Au cantatat si au jucat neintrerupt toata ziua, pana seara tarziu. Nu era doar ziua unirii ce sarbatoreau oamenii acolo, in piata, ci eliberarea de o za din lantul ce ne sugruma. Nu voiau sa plece acasa ,voiau sa se convinga de aceasta realitate, si sa se bucure sperand si la altele. Se intrezarea acel drept legitim de a fi noi insine, de a fi romani si de a avea istoria noastra. Era un crampei de libertate asemenea unei ferestre prin care sa mai patrunda putin aer pentru a supravietui.
Asa cum descriau cei care au fost la fata locului, entuziasmul era ca o explozie revarsata pana in departari. Cum intrau in casa, cantau hora unirii, ma luau de mana si ma invarteau si pe mine in hora, bateau din palme sau le frecau ca dupa un lucru bine facut, azvarleau cu caciula in tavan, chiuiau, radeau in hohote, si scoteau fel de fel de exclamatii si chiuituri.
Acum, privind prin sita vremii, mi se pare ca entziasmul de atunci, parca a fost o prefigurare a zilelor din decembrie 1989. Pastrand proportiile, pot spune ca era aceeasi suflare in noi, aceeasi teama de ce s-ar putea intampla si aceeasi nadejde care sta ca un puternic stalp sa nu se darame fiinta umana.
De atunci au trecut 45 de ani si vremurile acelea intunecate si prapastioase poate ca ar trebui lasate sa stea in intunericul care le-a zamislit. Ma gandesc totusi, ca relatarea lor, ar putea sa prinda bine celor care nu le-au trait si sa reflecteze asupra posibilelor orori prin inscaunarea altui val de teroare in lume.
Elena Buica din Pickering 2/16/2004
http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=1073
|
|
