Autor: ND Mohn
Datum: 08.12.12 12:32
În ziua de astăzi suntem toți copiii individualiști ai globalizării. Țara și naționalitatea sunt reprimate. Politica nu ne privește. Mai curând ne promovăm singuri, suntem artizanii propriei fericiri, desprinși de origini și comunitatea natală.
Da, în anumite regiuni ale lumii au loc revolte politice, demonstrații de stradă pentru libertate și drepturile omului. Dar noi, romănii, nu avem doar nimic de a face cu asta. România este o țară democratică și membra a UE, una dintre regiunile prospere și libere ale lumii. Da, prea multe merg la noi în România rău, iar disprețul nostru pentru politică și ai ei reprezentanți nu ar putea fi mai mare. Însă la noi oamenii nu sunt aruncați după grati pentru că își exprimă opiniile politice. Noi putem ieși nestânjeniți în stradă, ne putem exprima liberi părerile politice în blogosferă. Doar că știm că oricum nu putem schimba ceva. Că nu contează. În România cetățeanul nu poate influența evenimentele politice. Guvernarea țării se află în mâinile unei clase politice, aparent bine instituită în scaune, care indiferent de culoarea politică nu face decât să își urmărească exclusiv propriile interese. Și noi nu putem schimba nimic!
Ne gândim în consecință că facem bine să ne concentrăm asupra propriei vieți, să ne promovăm cariera profesională și bunăstarea personală. Mulți consideră că aceste lucruri se obțin mult mai bine în străinătate și se decid să părăsească țara.
Un sentiment difuz al propriei neputințe și înstrăinări ne însoțește însă în lume, nu ne dă pace. Și din patru în patru ani o întrebare deranjantă ne roade ca o plagă: ce facem în duminica alegerilor? Judecând drept, nici unul dintre partide nu este demn de a fi ales. Și nu putem astepta minuni. Deci mai bine să nu mergem la vot, să ignoram pur și simplu totul? Doar politicienii și politica lor nu ne privesc pe noi! Să mergem în schimb la cinema? Să ne exercităm competențele în arta culinară? Sau să citim un roman captivant?
Realitatea este că România se sfășie bucată cu bucată. Este mai dezintegrată ca niciodata, iar noi toți am înțepenit în indiferență. În fapt, cutia Pandorei a fost la noi mereu deschisă. Răul comunist a distrus demnitatea, încrederea, curajul, sinceritatea, coloana vertebrală a celor mai mulți. La ceasul zero, în decembrie 1989, a putut însă în sfârșit și mica speranță să evadeze din cutie. Speranța a făcut timp mai bine de 20 de ani tot ce i-a stat in puteri. Au existat multe probleme, dar și ea, speranța. Acum, după mai bine de 20 de ani, a dispărut din nou nu se știe unde, și cu ea părăsesc țara și mai mulți oameni tineri.
Acum, eu personal am plecat deja de ceva ani. Mai departe nu pot pleca. Si nici înapoi nu pot. De fapt mie personal îmi merge foarte bine, economic vorbind. Doar mă simt ca un azilant politic pe care nimeni nu îl urmărește. Ori de câte ori vizitez vechiul meu oraș natal, mă mișc pe străzile lui de parcă aș fi din sticlă. Privesc oamenii și irelevanța noastră a tuturor mă sparge în mii de cioburi. Ori de câte ori citesc online ziarele românești, regret deja după 10 minute timpul pierdut aiurea. Totu-i vechi, deși strict vorbind se intâmplă permanent ceva nou, scandalos, absurd, nemaiauzit, abracadabrant. Bunul simț capitulează. Și noi nu putem schimba nimic!
Deci, încă o dată: ce facem duminica asta electorală? Cred că din punct de vedere realist putem uita forța politică care va veni în sfârșit să transforme țara peste noapte într-o economie și democrație perfecte. Wishful thinking. Asta nu se va întâmpla, pentru că lucrurile merg în politică în general – iar în România în special – altfel. „Progresul e un melc“, spune Günter Grass. Mai ales cel politic și economic, poate constata oricine.
Eu personal am ajuns după lungi reflecții la concluzia că deocamdată trebuie să ne împăcăm cu răul mai mic. Că noi românii ar trebui să fim deocamdată multumiți când un partid ajuns la guvernare nu își propune să arunce întreaga țară iar la lada de gunoi a istoriei. Că ar trebui să ne fie suficient dacă partidul pe care îl votăm este măcar puțin mai bun (mai european, mai democratic) decât guvernarea precedentă.
Oriunde ne aflăm și ne căutăm fericirea în existența noastră limitată – în România sau în străinătate, trebuie să mergem duminica să votăm răul mai mic. Un efort mic, măcar la patru ani. Prin asta dăm o șansă României și nouă să fim mai bine cu fiecare an ce trece și, pe termen lung, să devenim o țară modernă și dezvoltată din toate punctele de vedere. Este doar o șansă, din păcate nu o garanție, de aceea trebuie să stăm aproape, oricât de lipsit de speranță și lent ni se pare totul. Conștința acestei șanse și răbdarea necesară să ne însoțească duminică la urne. În mod special, conștința că votul nostru este un strop de speranță într-o mare de indiferență, exasperare și disperare. Nici mai mult, nici mai puțin. Dar: cine știe oare ce pot însemna mai mulți stropi de speranță?
|
|
