Mihai Eminescu
Speranța Cum mângâie dulce, alină ușor Speranța pe toți muritorii! Tristețe, durere și lacrimi, amor Azilul își află în sânu-i de dor Și pier, cum de boare pier norii. Precum călătorul, prin munți rătăcind, Prin umbra pădurii cei dese, La slaba lumină ce-o vede lucind Aleargă purtat ca de vânt Din noaptea pădurii de iese: Așa și speranța - c-un licur ușor, Cu slaba-i lumină pălindă - Animă-nc-o dată tremândul picior, De uită de sarcini, de uită de nori, Și unde o vede s-avântă. La cel ce în carcere plânge amar Și blestemă cerul și soartea. La neagra-i durere îi pune hotar, Făcând să-i apară în negru talar A lumii par?nimfă - moartea. Și maicii ce strânge pruncuțu-i la sân, Privirea de lacrime plină, Văzând cum geniile morții se-nclin Pe fruntea-i copilă cu spasmuri și chin, Speranța durerea i-alină. Căci vede surâsu-i de grație plin Și uită pericolul mare, L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin Și fața-i umbrește cu păr ebenin, La pieptu-i îl strânge mai tare. Așa marinarii, pe mare umblând, Izbiți de talazuri, furtune, Izbiți de orcanul ghețos și urlând, Speranța îi face de uită de vânt, Și speră la timpuri mai bune. Așa virtuoșii murind nu desper, Speranța-a lor frunte-nsenină, Speranța cea dulce de plată în cer, Și face de uită de-a morții dureri, Pleoapele-n pace le-nchină. Cum mângâie dulce, alină ușor Speranța pe toți muritorii! Tristețe, durere și lacrimi, amor Azilul își află în sânu-i de dor Și pier, cum de boare pier norii. 1866 11/23 septembrie |