Mihai Eminescu Speranţa Cum mângâie dulce, alină uşor Speranţa pe toţi muritorii! Tristeţe, durere şi lacrimi, amor Azilul îşi află în sânu-i de dor Şi pier, cum de boare pier norii. Precum călătorul, prin munţi rătăcind, Prin umbra pădurii cei dese, La slaba lumină ce-o vede lucind Aleargă purtat ca de vânt Din noaptea pădurii de iese: Aşa şi speranţa - c-un licur uşor, Cu slaba-i lumină pălindă - Animă-nc-o dată tremândul picior, De uită de sarcini, de uită de nori, Şi unde o vede s-avântă. La cel ce în carcere plânge amar Şi blestemă cerul şi soartea. La neagra-i durere îi pune hotar, Făcând să-i apară în negru talar A lumii par?nimfă - moartea. Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân, Privirea de lacrime plină, Văzând cum geniile morţii se-nclin Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin, Speranţa durerea i-alină. Căci vede surâsu-i de graţie plin Şi uită pericolul mare, L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin, La pieptu-i îl strânge mai tare. Aşa marinarii, pe mare umblând, Izbiţi de talazuri, furtune, Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând, Speranţa îi face de uită de vânt, Şi speră la timpuri mai bune. Aşa virtuoşii murind nu desper, Speranţa-a lor frunte-nsenină, Speranţa cea dulce de plată în cer, Şi face de uită de-a morţii dureri, Pleoapele-n pace le-nchină. Cum mângâie dulce, alină uşor Speranţa pe toţi muritorii! Tristeţe, durere şi lacrimi, amor Azilul îşi află în sânu-i de dor Şi pier, cum de boare pier norii. 1866 11/23 septembrie