Mihai Eminescu Misterele nopţii Când din stele auroase Noaptea vine-ncetişor, Cu-a ei umbre suspinânde, Cu-a ei silfe şopotinde Cu-a ei vise de amor; Câte inimi în plăcere Îi resaltă uşurel! Dar pe câte dureroase Cântu-i mistic le apasă, Cântu-i blând, încetinel. Două umbre, albicioase Ca şi fulgii de ninsori, Razele din alba lună Mi le torc, mi le-mpreună Pentru-ntregul viitor; Iar doi îngeri cântă-n plângeri, Plâng în noapte dureros, Şi se sting ca două stele, Care-n nuntă, uşurele, Se cunun căzânde jos. Într-un cuib de turturele Ca şi fluturii de-uşor Saltă Eros nebuneşte, Îl desmiardă, l-încălzeşte Cu un vis de tainic dor; Iar în norul de profume Două suflete de flori Le desparte-al nopţii mire Cu fantastica-i şoptire, Le resfiră, până mor. Când pe stele aurie Noaptea doarme uşurel, Câte inime râzânde, Dar pe câte suspinânde Le delasă-ncetinel! Dar aşa ne e destinul, Vitreg prea adeseori, Unui lumea i-acordează, Iar pe altul îl botează Cu-a lui rouă de plânsori.