Mihai Eminescu La Bucovina N-oi uita vreodată, dulce Bucovină, Geniu-ţi romantic, munţii în lumină, Văile în flori, Râuri resăltânde printre stânce nante, Apele lucinde-n dalbe diamante Peste câmpii-n zori. Ale sorţii mele plângeri şi surâse, Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise Tainic şi uşor, Toate-mi trec prin gându-mi, trec pe dinainte, Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte Îmi şoptesc de dor. Numai lângă sânu-ţi geniile rele, Care îmi descântă firul vieţii mele, Parcă dormita; Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume, Să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume Şi de steaua mea. Când pe bolta brună tremură Selene, Cu un pas melodic, cu un pas alene Lin în calea sa, Eol pe-a sa arpă blând răsunătoare Cânt-a nopţii dulce, mistică cântare, Cânt din Valhala. Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace, Inima îmi bate, bate, şi nu tace, Tremură uşor, În fantazii mândre ea îşi face cale, Peste munţi cu codri, peste deal şi vale Mână al ei dor. Mână doru-i tainic colo, înspre tine, Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline, Inima mi-i grea; Astfel totdeauna, când gândesc la tine, Sufletul mi-apasă nouri de suspine, Bucovina mea!