Mihai Eminescu Nu mă înţelegi În ochii mei acuma nimic nu are preţ Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi; Căci pentru care altă minune decât tine Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind, Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind, În lanţuri de imagini duiosul vis să-l ferec, Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă, Din orişice durere îţi face o podoabă, Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară, Când ochiul tău cel mândru străluce în afară, Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă, Azi când a mea iubire e-atâta de curată Ca farmecul de care tu eşti împresurată, Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă Lumina de-ntunerec şi marmura de daltă, Când dorul meu e-atâta de-adânc şi-atât de sfânt Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ, Când e o-namorare de tot ce e al tău, De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine şi de rău, Când eşti enigma însăşi a vieţii mele-ntregi... Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi!