Mihai Eminescu
Cugetările sărmanului Dionis Ah! garafa pântecoasă doar de sfeșnic mai e bună! Și mucoasa lumânare sfârâind săul și-l arde. Și-n această sărăcie, te inspiră, cântă, barde - Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună. Un regat pentru-o țigară, s-umplu norii de zăpadă Cu himere!... Dar de unde? Scârțâie de vânt fereasta, În pod miaună motanii - la curcani vânătă-i creasta Și cu pasuri melancolici meditând umblă-n ogradă. Uh! ce frig... îmi văd suflarea, - și căciula cea de oaie Pe urechi am tras-o zdravăn - iar de coate nici că-mi pasă, Ca țiganul, care bagă degetul prin rara casă De năvod - cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie. Cum nu sunt un șoarec, Doamne, - măcar totuși are blană. Mi-aș mânca cărțile mele - nici că mi-ar păsa de ger... Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer, Un palat, borta-n perete și nevasta - o icoană. Pe pereți cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen Roiesc ploșnițele roșii, de ți-i drag să te-uiți la ele! Greu li-i de mindir de paie, și apoi din biata-mi piele Nici că au ce să mai sugă. - Într-un roi mai de un stânjen Au ieșit la promenadă - ce petrecere gentilă! Ploșnița ceea-i bătrână, cuvios în mers pășește; Cela-i cavaler... e iute... oare știe franțuzește? Cea ce-ncunjură mulțimea i-o romantică copilă. Bruh! mi-i frig. - Iată pe mână cum codește-un negru purec; Să-mi moi degetul în gură - am să-l prind - ba las', săracul! Pripășit la vreo femeie, știu că ar vedea pe dracul, Dară eu - ce-mi pasă mie - bietul "ins!" la ce să-l purec? Și motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. - Măi motane, Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic și ornic. De-ar fi-n lume-un sat de mâțe, zău! că-n el te-aș pune vornic, Ca să știi și tu odată boieria ce-i, sărmane! Oare ce gândește hâtrul de stă ghem și toarce-ntruna? Ce idei se-nșiră dulce în mâțeasca-i fantazie? Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie, Rendez-vous i-a dat în șură, ori în pod, în găvăună? De-ar fi-n lume numai mâțe - tot poet aș fi? Totuna: Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind - un Garrick, Ziua tologit în soare, pândind cozile de șoaric, Noaptea-n pod, cerdac și streșini heinizând duios la lună. Filosof de-aș fi - simțirea-mi ar fi vecinic la aman! În prelegeri populare idealele le apăr Și junimei generoase, domnișoarele ce scapăr, Le arăt că lumea vis e - un vis sarbăd - de motan. Sau ca popă colo-n templul, închinat ființei, care După chip ș-asemănare a creat mâțescul neam, Aș striga: o, motănime! motănime! Vai... Haram De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare. Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii, Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte, Ce destinul motănimei îl desfășură-nainte! Ah! atei, nu tem ei iadul ș-a lui Duhuri - liliecii? Anathema sit! - Să-l scuipe oricare motan de treabă, Nu vedeți ce-nțelepciune e-n făptura voastră chiară? O, motani fără de suflet! - La zgâriet el v-a dat gheară Și la tors v-a dat mustețe - vreți să-l pipăiți cu laba? Ii! că în clondir se stinge căpețelul de lumină! Moșule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat? Să visăm favori și aur, tu-n cotlon și eu în pat. De-aș putea să dorm încaltea. - Somn, a gândului odină, O, acopere ființa-mi cu-a ta mută armonie, Vino somn - ori vino moarte. Pentru mine e totuna: De-oi petrece-ncă cu mâțe și cu pureci și cu luna, Or de nu - cui ce-i aduce? - Poezie - sărăcie! 1872, 1 decembrie |