Mihai Eminescu Cugetările sărmanului Dionis Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună! Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde. Şi-n această sărăcie, te inspiră, cântă, barde - Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună. Un regat pentru-o ţigară, s-umplu norii de zăpadă Cu himere!... Dar de unde? Scârţâie de vânt fereasta, În pod miaună motanii - la curcani vânătă-i creasta Şi cu pasuri melancolici meditând umblă-n ogradă. Uh! ce frig... îmi văd suflarea, - şi căciula cea de oaie Pe urechi am tras-o zdravăn - iar de coate nici că-mi pasă, Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă De năvod - cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie. Cum nu sunt un şoarec, Doamne, - măcar totuşi are blană. Mi-aş mânca cărţile mele - nici că mi-ar păsa de ger... Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer, Un palat, borta-n perete şi nevasta - o icoană. Pe pereţi cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen Roiesc ploşniţele roşii, de ţi-i drag să te-uiţi la ele! Greu li-i de mindir de paie, şi apoi din biata-mi piele Nici că au ce să mai sugă. - Într-un roi mai de un stânjen Au ieşit la promenadă - ce petrecere gentilă! Ploşniţa ceea-i bătrână, cuvios în mers păşeşte; Cela-i cavaler... e iute... oare ştie franţuzeşte? Cea ce-ncunjură mulţimea i-o romantică copilă. Bruh! mi-i frig. - Iată pe mână cum codeşte-un negru purec; Să-mi moi degetul în gură - am să-l prind - ba las', săracul! Pripăşit la vreo femeie, ştiu că ar vedea pe dracul, Dară eu - ce-mi pasă mie - bietul "ins!" la ce să-l purec? Şi motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. - Măi motane, Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic şi ornic. De-ar fi-n lume-un sat de mâţe, zău! că-n el te-aş pune vornic, Ca să ştii şi tu odată boieria ce-i, sărmane! Oare ce gândeşte hâtrul de stă ghem şi toarce-ntruna? Ce idei se-nşiră dulce în mâţeasca-i fantazie? Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie, Rendez-vous i-a dat în şură, ori în pod, în găvăună? De-ar fi-n lume numai mâţe - tot poet aş fi? Totuna: Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind - un Garrick, Ziua tologit în soare, pândind cozile de şoaric, Noaptea-n pod, cerdac şi streşini heinizând duios la lună. Filosof de-aş fi - simţirea-mi ar fi vecinic la aman! În prelegeri populare idealele le apăr Şi junimei generoase, domnişoarele ce scapăr, Le arăt că lumea vis e - un vis sarbăd - de motan. Sau ca popă colo-n templul, închinat fiinţei, care După chip ş-asemănare a creat mâţescul neam, Aş striga: o, motănime! motănime! Vai... Haram De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare. Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii, Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte, Ce destinul motănimei îl desfăşură-nainte! Ah! atei, nu tem ei iadul ş-a lui Duhuri - liliecii? Anathema sit! - Să-l scuipe oricare motan de treabă, Nu vedeţi ce-nţelepciune e-n făptura voastră chiară? O, motani fără de suflet! - La zgâriet el v-a dat gheară Şi la tors v-a dat musteţe - vreţi să-l pipăiţi cu laba? Ii! că în clondir se stinge căpeţelul de lumină! Moşule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat? Să visăm favori şi aur, tu-n cotlon şi eu în pat. De-aş putea să dorm încaltea. - Somn, a gândului odină, O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie, Vino somn - ori vino moarte. Pentru mine e totuna: De-oi petrece-ncă cu mâţe şi cu pureci şi cu luna, Or de nu - cui ce-i aduce? - Poezie - sărăcie! 1872, 1 decembrie